De an, ca regret

În zorii unei dimineți atemporale,
Mă trezesc mult prea copleșit,
Pradă vreunei decizii finale,
Ce mă lasă complet amorțit.

Ating acest crâmpei de determinare,
De parcă l-aș simți al meu,
Și deviez din nepăsare,
De parcă mi-ar fi greu.

Dar lasă ochii să mi-i închid acum,
Căci singur sunt eu, aici,
Și tu îmi ești în cale, în drum,
Și nu poți să mă ridici.

Simt prea mult, oricum, orice ating,
Ca un an, ca regret complet,
Într-o secundă ce o sting,
Infinit repetându-se încet.

14 Mai 2014
Renunț înainte de a încerca.