Alcool

Oare chiar există o zi ca oricare alta? Norii vin şi pleacă, Soarele şi Luna răsar şi apun... dar e ceva ce rămâne întotdeauna la fel. Când priveşti ai ei ochi şi te pierzi în contemplarea infinitului, visând cum ar fi să nu o mai ţii de mână, ci să îi mângâi chipul, apoi să te apleci spre a o săruta.
Era doar o zi ca oricare alta. Un prieten îşi sărbătorea ziua de naştere. Noaptea, târziu, cu vin şi ţuică, nu îmi trecea nici un gând prin cap. Decât, mă gândeam că poate va ajunge acolo o fată pe care vroiam să o cunosc, să o înţeleg... păr blond, şi ochi pe care încă regret că nu am reuşit să înţeleg de care sunt. Oare erau verzi, oare erau albaştri? Nu contează, nu erau căprui, nu mă făceau să îmi amintesc de Ea. Era un substitut, pare-se, la sentimentele pe care le am cu privire la sexul opus. Infinitate şi un zâmbet, câte zile mai am de trăit. Dar nu asta contează cu adevărat. Am descoperit azi, e doar o faţadă părul ei vopsit blond, ea ascunde în adâncul sufletului ei o înţelegere a vieţii care e tot mai rară în zilele noastre. Nu era doar o „ cealaltă „, e una din persoanele pe care pot să le numesc gânditoare. Şi partea cea mai frumoasă, era lânga mine, o ţineam de mână, o ţineam în braţe...

Ziua 2

Mă trezesc cu greu, capul îmi e de o mie de ori mai mare. Lasă, remediem, voi bea puţină ţuică. Foarte multe gânduri mă invadează şi stau la rând, ca să îmi amintească, în poze, ce s-a întâmplat aseară. Ţin minte că am mers cu ea până afară, să o conduc până la taxi, am vrut să mă aplec să o sărut, dar ea nu a vrut. Drum bun, fata cu părul vopsit blond. Mă întorc în casă, adorm pe scaun, îmi deranjez gazda; lasă, plec. Din păcate, acum urmează partea tristă. Merg cu autobuzul, plâng în hohote, dar mă opresc. E ciudat, nimănui nu-i pasă. Vroiam doar să atrag atenţia asupra mea, plângând? Sunt într-o stare ciudată. Dar sunt tot trist. Mă duc la vechiul monument, stau şi meditez... nu, refuz să mă instituţionalizez iar, nu voi mai sta în spitalul cu bomboane. Adorm şi dorm şi dorm.

Ziua 3

Sunt pansat la mână stângă. Doamne, ce copil teribilist sunt. Ei, lasă, bine a fi. Să merg la şcoală... pardon, facultate. Îmi e greu să accept faptul că mă maturizez. Încă o profesoară cu sindromul „ Ăăă... „ Biata doamnă profesoară. Măcar de ar fi cineva atentă la ea, poate nu ar mai fi atât de tristă. Munca ta de o viaţă şi nimănui nu-i pasă. Plec cu o colegă, să ne încurajăm unul pe altul în faţa monstrului numit BIROCRAŢIE. Am scăpat cu viaţă. Ea înjură încontinuu, înjură şi la telefon, vorbind cu mama ei, aproape că îi dau lacrimile. Eu o ţin în braţe şi se calmează. Hai să mergem la o bere, spun eu. Bem, ne zâmbim unul la altul, facem schimb de numere de telefon, dar tot mergem fiecare în direcţia lui. Azi e o zi fericită, am făcut rost de alt fel de bomboane, culmea, nu am tuse seacă, dar le voi lua. Un pic mai multe. Douăzeci per şaizeci de kilograme. Am 75, dar nu-i bai. Păcat că am adormit puţin, cam 3 ore. Colega nu a vrut să zâmbim împreună, mai nou luciditatea e relevantă pentru şcoală. Îmi sună o piesă în cap... călătoresc cinci kilometri să o ascult la un prieten. Încep să îmi revin. Alcool sau bomboane? Sunt într-un impas. Sau două...
Glumeam zilele trecute, spuneam că nu poţi avea „ blocajul scriitorului „ , trebuie să fii scriitor pentru asta.
Oare ce înseamnă când zâmbeşte o fată? Mai demult credeam că înţeleg, dar s-a găsit cineva să îmi demonstreze contrariul. Atunci, o să las să fie un mister pentru mine. Pare mai elegant.
Plec înapoi la cămin. Probabil voi dormi. Sau nu?

Ziua 4

Lumină şi Întuneric. Ieri seară nici măcar nu mi-a păsat de domnişoara de lângă mine. Tu exişti la un nivel calitativ superior mie iar eu nu pot îndrăzni să aspir spre a-ţi câştiga admiraţia. Oricum, cui îi mai place jazz-ul, în zilele noastre?
Simt că am luat foc. Sunt la şcoală, pe coridor. Cineva să mă ajute... mi-am pierdut neuronul, găsitorului recompensă.  Ce enervant să ajungi prea repede la şcoală. Acum am de aşteptat aproape jumatate de oră aiurea. Mi se face greaţă... poate de la prea multe bomboane.
Plec spre dreptunghiul color, cu zâmbete. S-ar putea să fie mai mult de cinci kilometri, dar a meritat. Când am ajuns înapoi la şcoală, un nenea plictisitor ne spune chestii, dar eu tot la fata cu ochi albaştri ( un albastru foarte deschis ) , care era pe autobuz, mă gândesc. Ea nu zâmbea, ea încerca să îmi întâlnească privirea. Asta ştiu ce înseamnă... dar nu am lăsat-o. Jocul acesta devine plictisitor după un timp.

Ziua 5

O zi ca nici o altă zi. O zi în care nu se întâmplă nimic. Vicii, şah, nu ştiu dacă am fost la şcoală sau nu. Parcă îmi amintesc că...
Îţi dai seama de cât de rău îţi merge, de fapt, în momentul în care te uiţi pe jos după un chiştoc de ţigară mai mare, culmea, am găsit o ţigară aproape întreagă. Mai aveam două, dar urma o noapte lungă de nefăcut nimic. Decât să fumez şi să îmi scot din uz neuronii. De obicei nu mă uitam pe jos în mod special pentru nimic, dar uneori mai îmi mai atrăgea privirea câte un şurub, sau nasture, jucărioară, monezi chiar, cioburi şi alte nimicuri. Apoi am început să mă uit intenţionat şi găseam şi agrafe, prinzătoare de păr, bancnote şi cu mult mai multe cioburi şi lucruri fără valoare, sau clopoţei. Nu prea observ florile, copacii, oamenii, mă uit pe trotuar fără a căuta ceva anume, dar mereu găsind ceva drăguţ. Cam la fel cum îmi găsesc de obicei o iubită, e un obiect cu o însemnătate specială, cu forme plăcute vederii sau atingerii. Încă nu consider că şi-a recâştigat vreuna titlul de persoană. Nu la modul la care percep eu o persoană, nu ele...
E ziua în care nu am dormit, e ziua în care nu am mâncat. Dacă nu aş fi băut nişte bere, chiar puteam spune că am ţinut post negru. În dimineaţa următoare am ajuns la şcoală, dar fiind ziua a şaptea, în această zi nu se va scrie nimic. Nu contează că e Joi, de fapt. Va fi ziua mea de odihna. Stai, e ziua a şasea... mâine! nu voi scrie nimic. Există o posibilitate să fiu obosit. Iar o să adorm la curs, în văzul tuturor. Ziua a cincea şi ziua a şasea ar trebui sărbătorite împreună. Aşa mi se pare mai normal. Astfel aştepţi mai puţin ziua de odihnă. Acum rog toate confesiunile religioase să îşi păstreze credinţa şi să spună rugăciunea de noapte bună pentru mine.

Ziua 8

Sabbath. Sabbath negru. Ziua de ieri nu există. Memoria mea refuză să stocheze amintiri atât de nervoase şi atât de dureroase.
Mă trezesc în concertul în Do Major ( adică, Do-are al naibii de tare ) al stomacului.
Staţi, s-a întâmplat ceva interesant. Am două ţigări şi sufletul în puţin mai multe. Ora 7 şi 13 minute, combinaţia perfectă pentru a vedea... fata cu părul vopsit blond şi cu cine era, cu un prieten bun al meu. Nu am menţionat încă faptul că nu am casă, nu? Deci, am rămas la el să dorm şi cu cine apare el dimineaţa, şi mă roagă să stau o vreme în bucătărie? Incredibil. Zece picături nu sunt de ajuns. Mai am nevoie de încă zece. Încep să îşi facă efectul. Mai îmi aprind o ţigară şi...
Bună dimineaţa. Permite-ţi-mi să mă prezint. Numele meu este Luca. Sunt foarte înalt şi port ochelari rotunzi. Ascult muzică tristă şi lumea insistă să îmi tot menţioneze cum că aş fi inteligent. Eu cred că e doar din cauza faptului că mi-am lăsat să îmi crească barba. Îmi place să evadez de realitate şi mă îndrăgostesc foarte uşor. Am privit cerul înstelat, noaptea, într-o iarnă, şi am început să visez. Dincolo de efemeritatea vieţii, există un întreg Univers pe care noi încercăm să îl înţelegem. Nu există timp, e doar o invenţie a noastră. Dacă îţi eliberezi mintea, poţi vedea că acest presupus timp e irelevant. Trecutul e format doar din amintiri, viitorul doar din vise, iar prezentul e la coliziunea vectorilor descrişi de aceste concepte. Înainte şi înapoi... complet irelevant pentru eternitatea Universului. El doar există. În toată gloria de forme şi culori, într-o infinitate de posibilităţi. Mult mai mult decât îşi poate imagina oricine, chiar şi eu. Suntem o bucăţică de carbon, praf stelar cu o formă inferioară de conştiinţă. Şi considerăm un imbold sau chiar un drept să înţelegem totul. Dar eu încerc să nu fac asta. Fără mister, doar ne-am plimba creierul printr-o lume despre care ştim totul. Aceasta e limita cunoaşterii umane.
35 de picături. Creierul meu luptă să rămână lucid, dar ştiu că mă aşteaptă cel mai frumos snetiment. Nepăsarea.
Conduc spre casă pe fata cu părul vopsit blond. Ironia nu e completă fără un pic de sarcasm universal. Karma, oare? Nu cred...

Ziua 9

O nouă zi. Am descoperit un hobby nou. A fi anxios. E acel sentiment nedefinit de teroare. Eşti anxios în acest moment deoarece ti-ai setat să faci ceva în momentul următor în speranţa că te va scăpa de anxietate şi eşti anxios până atunci. Dar în nici un moment nu scapi cu adevărat de ea.
M-am întâlnit, din întâmplare ( de parca ar exista aşa ceva ) cu fosta gazdă a petrecerii. Îmi cer scuze pentru comportamentul meu, dar nu o spun cu sinceritate. Eu nu greşesc, eu sunt indus in eroare. Merg dintr-un loc în altul, petrec mult timp pe calculator, râd... trec orele şi trece ziua. Parcă.
Sunt un colecţionar de dureri. Un fel de masochist. Îmi forţez mereu limitele ca să văd cât de mult pot să rezist. Poate de asta nu mai îmi pasă atât de mult de alte persoane. Ele nu mă înţeleg pentru că nu le las.
Am mâncat lapte de pasăre. Azi e o zi fericită. Eu aproape că trăiesc cu zahăr. Ştiţi care e cantitatea maximă de zahăr care se poate dizolva în cafea? Un volum şi jumătate de zahăr la un volum de cafea, dacă le amesteci într-un recipient mai mare ca să le cuprindă. Mie îmi place gustul amar al zahărului din cafea. Când eram mic, mama mea cumpăra zahăr, câte un kilogram cam la două zile, şi asta nu pentru că făcea prea multe prăjituri. Pot să mănânc cam o jumătate de kilogram de zahăr o dată.

Ziua 10

Mă joc cu anxietatea. Beau cafea şi chimicale colorate negru, ascult muzică antrenantă, îmi pedepsesc anxietatea pentru că m-a făcut să nu am stare. E amuzant când o simţi în întreg pieptul, încercând să te cuprindă , dar nu poate. Fac câţiva paşi în faţă, revin de unde am plecat, înconjur micul chioşc şi gata, mi-a trecut.
Sunt obosit de la încă o noapte petrecută pe calculator. Îmi amintesc de o persoană de care îmi plăcea acum două zile şi de cât de bine ne înţelegeam. O să te visez, draga mea. Şi cu acest gând, voi încheia această zi.

Ziua 11

Organizez bine grupul de psihologie organizaţională. Vroiam chiar să zâmbesc cuiva, mă gândeam că, mai bine pentru mine să nu o deranjez, dar iată că ea mă cheamă să mă aşez lângă ea. Poftim, îţi dăruiesc un zâmbet. Vrei să ne jucăm un joc? Cine amuză mai mult pe celălalt. Poţi face asta fără cuvinte? Nu mă mai lăsa să îţi admir formele liniei ce duce de la gât înspre umeri, spre spate. Mă face să mă gândesc la degetele tale fragile şi catifelarea atingerii lor.
Am uitat de cineva. O fată cu ochi verzi... sau albaştri? Nu mai contează. Eşti ca mine, doar că înlocuieşti viciile cu relaţiile. Aproape că nu mai eşti un mister pentru mine, din păcate pentru tine. În ziua în care nu voi mai purta cu mine poza cu singura iubire adevărată ce am avut-o, vă voi lăsa să îmi mai înfioraţi inima.
Azi se întâmplă un lucru minunat. Este ziua de Iluminaţie. Întreg cimitirul e plin de lumânări aprinse, creând o lumină efemeră ce îţi încălzeşte sufletul. Evident că nu sunt acolo să văd, dar ştiu că există şi îmi e îndeajuns. Nu aveam împreună cu cine să mă bucur de acest spectacol... nu e ceva ce să vezi singur, aceeaşi lumină poate să îţi reamintească de cât de limitată e viaţa.
Mă simt exaltat. Presimt că există ceva ce urmează să înţeleg. Nu mai sunt ca un copil ce îşi aşteaptă cadoul de ziua lui, sunt un om ce sărbătoreşte solemn taina cunoaşterii. Voi ştii... ceva.
Şi mâine e o zi, poate că mâine îmi va păsa.

Ziua 12

Ce facem când ne apropiem de posibilitatea de a evolua? Ne oprim singuri, punem piedici în faţa acestui fapt.
O zi de izolare în confortul aceloraşi locuri, aceloraşi obiceiuri. Poate că şi mâine va fi aşa. Şi ziua de după... a, nu, poimâine e oricum zi de odihnă. Vineri, cea tăcută... cea ţinută sub tăcere. Shhh... m-ar putea auzi.
Măcar am găsit un local cu cafea mai bună. Şi muzică mai bună. Ieri. Dar azi când am mers iar, mai era plăcut, nu lipsea nimic, dar undeva, în adâncul creieraşului, începea să apară teama de rutină. Normal, câteva râsete şi tot e uitat. Râdem şi clipele nu se mai preling slinos, se înşiruie din ce în ce mai repede, propagându-ne înspre... dar ştiţi şi voi înspre ce anume.

Ziua 13, Ziua 15, Ziua 16, Ziua 17

De ce? Pentru că pot.
Ziua 13: neutră, fără ghinion.
Ziua de odihnă: o reîntâlnire cu un prieten.
Ziua 15: am cumpărat o mască de gaze.
Dar apoi...
Era un început de săptămână pentru oamenii normali. Puţină şcoală, căutarea unei companii plăcute, poate zâmbesc azi. Nu îmi amintesc ultima oară când am zâmbit. Doi prieteni, un fel de cuplu ( e complicat ) şi o fată drăguţă. Zâmbeşte necontenit. Nici Luna aproape plină nu radiază atât de multă lumină. Ne jucăm jocuri de copii cu bucăţele de plastic, îmi amintesc cât de răutăcios sunt la jocuri, nu suport să pierd. Aşa că... eh, câştig. Nu mi se pare a fi cea mai bună primă impresie pentru o fată care chiar pare a fi draguţă. Menţionez că ar trebui să mă vadă cum joc şah. Ne jucăm cu nişte cărti, tot ceva pentru copii maturi, ca noi... se aşterne întunericul. Nenea – prietenul meu aduce o cutie pentru şah, are în interior piese pentru dame. De ar ştii, de fapt, cât de prost joc dame, polul opus al modului în care joc şah. Dar suntem întrerupţi. În acest loc, acum, vom vedea pe un ecran alb prea mic pentru suprafaţa acoperită de proiector, nişte poze mişcătoare, cum spuneau cei de demult, acum aproape un secol. Nouă decenii, mai degrabă. Un film într-o limbă ce am renegat-o. Cu mici litere, albe suprapuse, în partea de jos, şi întârziate cu un timp încât era ridicol modul în care râdeam un pic după momentul care era amuzant de fapt. Nici ea nu a înţeles mare lucru din ce s-a petrecut printre imagini.
Ea stătea cu spatele la mine. La o distanţă atât de mică... mâinile ei încrucişate, în semn de protest faţă de scenariul livid, poate. Dar, oricum, la o clipă distanţă de o atingere. Un loc dezolant în care să mă aflu, în care speranţele înlocuiesc realitatea şi se izbesc, ca un val al mării, necontenit, de stânci, de propiile limite, impuse de mine însumi. Dar valurile au răbdare şi câştigă, în final. În mii de ani. De as putea trăi şi eu la fel de mult. O acompaniez, în plecarea noastră, într-o plăcută combinaţie a dorinţei şi al unui presupus noroc care ne păstrează împreună măcar încă vreo câteva clipe. Ea îşi păstrează distanţa. Lasă, mai vedem noi. Ai ochi albaştri-verzui. Nu mă credeţi? Nu îmi pasă. Poate că nu pot vedea cu adevărat culoarea lor, dar pentru mine sunt albaştri-verzui.

Ziua 94

Multe zile lipsesc. Sunt pierdute, parcă pentru totdeauna. A trecut şi Crăciunul, în care am stat singur acasă şi am citit o carte foarte frumoasă. De Revelion am băut prea mult şi am adormit cam pe la ora 23:30. Am dormit de Anul Nou ) Eh, e cum i-am spus unei colege, daca nu ai ceva ce ţine în braţe, parcă mai bine bei şi adormi. A fost de acord cu mine.
Am renunţat, emoţional, la organizarea grupului de organizaţională. Oricum proiectul parcă s-a făcut singur. Eram grupul 23...
Am locuit într-o casă fără apă... becurile mi s-au ars pe rând, până când am ajuns să stau pe întuneric. Măcar am mai scăpat de o altă fobie, credcă permanent. Mai amuzant a fost când mi s-a tăiat curentul pentru neplată. Mii de ani de evoluţie umană, dar eu locuiesc într-un apartament din centrul unui oraş măricel, de jumătate de milion de suflete, cu nici un fel de condiţii. Mai am un reşou care funcţionează la o priză legată în podul clădirii, undeva. Electricitate cu împrumut )
Anul acesta se sfârşeşte lumea, cică. O să fim invadaţi de reptilieni, o să fim loviţi de un val cosmic ce o să ne altereze ADN-ul, să nu mai fie de dublu helix, ci 12 şiruri, trezindu-ne la un cu totul altul nivel de conştiinţă. Sau o să vină Apocalipsa, după cum ziceau mayaşii ori aztecii, nu mai ştiu care, îi tot încurc.
Cică există „ New Year's Resolution " . Un prieten a spus că o să îi fie 1280x1024. Mă rog... anul trecut mi-am propus şi am reuşit să beau câte o cafea în fiecare zi. Inclusiv cu a fugi la 23 noaptea la un magazin pentru a-mi cumpăra una de la aparat. Anul acesta voi fi sincer, chiar dacă în detrimentul propriei persoane. Dar deviez în generalităţi.
Azi am primit un covrig cu mac de la o colegă. Nu înţeleg oamenii care îşi cumpără cu susan. Chiar şi numai cu sare e mai bun decât cu susan. Am fost la primul examen din această sesiune a ultimului an de licenţă. Am citit 86 de pagini în o oră şi jumătate înainte de examen ( sărind peste unele paragrafe ) şi am ieşit de la examen după 16 minute, deşi aveam la dispoziţie nouăzeci de minute pentru redactare. Nu îmi place să mă lungesc pe cine ştie ce subiecte. Chiar am ştiut... sunt curios ce notă o să iau. Ar trebui să mă gândesc la alte probleme mai urgente, dar cui îi pasă.
A, chiar, eu pot să memorez foarte multe informaţii dintr-o carte, în câteva ore sau maxim o zi. Doar că după câteva zile nu mai ţin minte aproape nimic, poate doar unele părţi care mi-au plăcut sau mi s-au părut interesante.

Ziua Zero

Căci azi e o zi de reculegere, e, de asemenea, şi ziua de odihnă, în care am spus că nu voi scrie. Azi e ultima zi. De ce? Pentru că totul are un început şi un sfârşit. E noapte, e întuneric şi gălăgie, stau la cămin şi birturile din preajmă se luptă în puterea sistemului lor de sonorizare. Aceleaşi piese ce îţi macină simţul estetic până când sunetul făcut de zborul unei musculiţe te încântă mai tare decât ce zbârnâie din cutii de prin oraş.
Totul devine mai rău in final, doar că mai sunt părţi bune în alte aspecte, încât să îţi păstrezi funcţionarea cognitivă de limită. Căci, oricum, cât de mult poţi să bei şi să fumezi şi să rămână interesant? Care e limita a lucrurilor noi ce le-ai aflat, de la ce punct devin doar încă un strat de organizare prin fumul şi praful lăsat printre, de emoţii? Voi muri singur, dar de-a lungul drumului meu am adunat prieteni adevăraţi, vorba aceea, oameni cu care vorbeşti când te întâlneşti pe stradă. Acel rar eveniment, parcă i se spune „ a îţi păsa " . Şi toate zilele, la urma urmelor, sunt irosite, doar că unele sunt suficient de interesante, încât să îşi găsească locul pe vreo pagină stingheră şi uitată.
Am învăţat că, uneori, viaţa e mult mai uşoară, în momentul în care nu mai întrebi „ De ce? " , şi ceva ce m-a făcut să rezist în orice situaţie, angajat fiind, am decis că eu nu sunt plătit suficient încât să mă enervez )
Oare am irosit eu zilele? Am uitat să mai privesc vreun apus ori un răsărit, am uitat să ţin pe cineva de mână când avea nevoie, când simţea că ar vrea să facă asta. Oare zilele nu pot fi altfel decât irosite? Nimeni nou nu mi-a produs fiori, nici o pastilă ori fum nu a schimbat nimic. Adormim, lăsând viaţa să treacă pe lângă noi. Mă repet, dar menţionez iar, trăim în entropia iubirii. De acum încolo, nu voi mai irosi nici măcar o singură zi.